Cartea lui Daniel începe cu lupta dintre două cetăți. Ierusalimul si Babilonul. Confruntarea dintre două popoare. Însă unul dintre aceste popoare este poporul lui Dumnezeu.

Ce aplicație se poate face? Să fie descoperite aici două modele de biserică, două tipuri de credință? Credință tip Ierusalim și credință tip Babilon. Îngrijorător este că profeția lui Daniel începe cu biruința Babilonului asupra Ierusalimului. Prea puțini ne gândim la această latură a cărții lui Daniel. Și dacă este un avertisment profetic referitor la pericolul de a fi invadați de credința de tip Babilon (chiar dacă avem pașaport eliberat de Ierusalim)?

Din relatările cărții lui Daniel putem încerca să descoperim caracteristicile care fac deosebirea între cele două tipuri de credință. Și să încercăm o evaluare a poziției noastre. Ce fel de credință avem? Credința dată de Dumnezeu este identificabilă prin legile, poruncile și rânduielile Lui. Cealaltă, cea de tip babilonian, este concepută de oameni și este marcată de datini, obiceiuri, tradiții… Toate într-o singură sintagmă – practica bisericii. În ultimii ani constatăm că s-a implementat un termen nou. Cutuma. Așadar o credință determinată de cutume. De remarcat este că în timp ce declarăm nule și neavenite cutumele altora, cu îndârjire și nerușinare ne beatificăm cutumele bisericii noastre. Unde mai este diferența…? Nu mai este.

Cele două tipuri de credință sunt fundamentate pe două feluri de înțelepciune. Una care vine de sus și care smerește. Și una care vine de jos și care îngâmfă. Înțelepciunea de tip Ierusalim formează oameni suficient de smeriți încât să fie dispuși să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Înțelepciunea  de tip Babilon modelează personalități atât de îngâmfate încât nu mai ascultă de nimeni. Doar de ei înșiși… Și mai este ceva ce face diferența între cele două înțelepciuni. Prima se bazează pe revelație iar cea de-a doua pe rațiunea omului, ca sursă a cunoașterii.

Sunt diferențe și în privința autorității. Ierusalimul îl lasă pe Dumnezeu să conducă. În Babilon conduc oamenii. Fiecare conduce în Babilonul lui… Mai mare sau mai mic. Așa apar reguli locale care sunt impuse cu cerbicie de cei ce spun că apără credința adevărată dar care nu fac altceva decât să se înalțe pe ei înșiși prin aceste dictate teritoriale.

Sunt și două puteri. Puterea credinței de tip Ierusalim te face capabil să accepți cuptorul aprins sau groapa cu lei. Puterea de tip Babilonian te determină să îi arunci în cuptor sau în groapă pe cei ce nu cred cum crezi tu.

Situația bisericilor de astăzi? Ne preocupă mai mult în ce cetate suntem, nu ce tip de credință avem. Drept urmare, fiecare biserică se autodeclară a fi Ierusalimul. Sigur, eu cred că biserica mea are și dreptate. Dar capitolul 1 din Daniel este o lecție de religie puțin diferită de ceea ce se predă în școlile și bisericile contemporane. Poți fi în Ierusalim și să nu ai credința care trebuie. A învins Babilonul. O biruință spirituală. Ierusalimul nu devine Babilon. Rămâne tot Ierusalim. Organizatoric vorbind. Dar dacă are practici babiloniene… atunci lupta a fost tranșată în favoarea inamicului.

De cealaltă parte a lucrurilor, Daniel și prietenii săi ne arată că poți fi în Babilon și să ai o credință de tip Ierusalim. Și atunci ai câștigat lupta pentru cer. S-ar putea ca în economia mântuirii să conteze mai puțin în ce cetate sunt. Contează ce credință am adoptat. Un iudeu cu credință de tip Babilon este babilonian. Asta trebuie știut.

Cartea lui Daniel ne descoperă că sunt și iudei care au adoptat o credință de tip Ierusalim. Dar numai câțiva. Și asta trebuie să ne dea de gândit… Căci fiecare capitol istoric din cartea lui Daniel este un capitol de istorie profetică. Fiindcă ce a fost, va mai fi…

Altarul de aramă – jertfa Lui și jertfa mea

Altarul de aramă este locul de întâlnire. Preotul, ca simbol al Mântuitorului, îl întâmpină pe păcătosul venit să se închine. Până la acest altar păcătosul trebuia să vină singur. Dar nu oricum. Era stabilit, în cele mai mici detalii, cum trebuie să te prezinți în fața lui Dumnezeu în momentul în care soliciți iertare și răscumpărare.

Acest prim pas, întâlnirea la altarul de aramă, ilustrează dispoziţia omului de a fi răscumpărat, răspunsul individual la chemarea divină făcută întregii lumi. Este momentul depunerii cererii pentru primirea mântuirii. Şi este şi momentul primului test. Acum păcătosului i se cere să-şi arate disponibilitatea de a accepta planul lui Dumnezeu. El nu poate fi mântuit altfel, decât aşa cum a stabilit Dumnezeu, de aceea el trebuie să primească şi să împlinească rânduielile Lui.

Această primă întâlnire, a omului păcătos cu Dumnezeul care l-a chemat, se face la altar, la locul jertfelor. La întâlnire, atât Dumnezeu cât şi omul, nu se pot prezenta fără jertfă. O declaraţie a faptului că mântuirea nici nu poate fi dată, nici nu poate fi primită, fără sacrificiu. Dumnezeu sacrifică tot ce are mai de preţ; se sacrifică pe Sine Însuşi. Cel ce doreşte recuperarea din păcat va avea de făcut, la nivelul lui, un sacrificiu similar.

Două jertfe. Ambele sunt pe altar în același timp. Una este dată de Templu – mielul jertfei necurmate. Este simbolul adevăratului Miel al lui Dumnezeu – Iisus Christos, Mântuitorul nostru. Cealaltă este adusă de păcătos. Și este așezată lângă mielul care este deja pe altar. Ne-am putea gândi că și jertfa adusă de păcătos îl reprezintă tot pe Iisus. Dar, deși nu eliminăm imaginea ilustrativă a Mântuitorului din nici o jertfă, este interesant de urmărit teologia apostolului Pavel cu privire la botez (Romani 6: 3 – 11).

”Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
căci cine a murit de drept, este izbăvit de păcat.
Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Apostolul Pavel înțelege botezul ca pe un dublu simbol. Moartea lui Iisus și moartea noastră față de păcat. Înmormântarea lui Iisus și înmormântarea omului vechi. Învierea lui Iisus și învierea noastră la o viață nouă. Așadar sunt două sacrificii – cel al lui Iisus și cel al omului. Pare că Pavel descrie semnificația botezului cu gândul la cele două jertfe de pe altarul de aramă – jertfa necurmată oferită de Templu și jertfa adusă de păcătos.

Ne convine o Evanghelie în care să se rezume totul la darul lui Dumnezeu. Dar Evanghelia ne atrage atenția că putem fi beneficiari ai jertfei Lui numai prin sacrificiul nostru. Și apostolul Pavel a făcut sacrificii: „…lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos…” (Filipeni 3: 7-8).

Moartea firii este condiţia de bază pentru a putea deveni beneficiari ai mântuirii oferite prin moartea lui Isus. Şi firea moare doar atunci când omul ascultă integral de poruncile, legile şi rânduielile lui Dumnezeu. Cea mai mică insubordonare faţă de un cuvânt spus de Dumnezeu, ţine firea în viaţă şi mântuirea la distanţă.

Firea noastră păcătoasă nu va primi cu plăcere calea lui Dumnezeu, căci umblarea pe această cale înseamnă tocmai răstignirea acestei firi. Şi niciodată, în istoria sfântă, nu au fost prea mulţi cei ce au ales să meargă până la capăt pe drumul mântuirii, care include moartea eului. În zilele lui Ieremia, când Dumnezeu, în dragostea Lui, a dorit să întoarcă poporul Israel de la căile lor rătăcite la calea Lui, le-a adresat chemarea: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Ieremia 6: 16). Dureros de trist, răspunsul lor a fost: „Nu vrem să umblăm pe ele. (…) Nu vrem să fim cu luare aminte!” (Ieremia 6: 16-17).

Astăzi, acelaşi Dumnezeu iubitor face aceeaşi invitaţie. Să căutăm în cartea Leviticul calea pe care ne putem apropia de El şi apoi, cu preţul răstignirii firii noastre, să mergem pe ea. Ce răspuns îi vom da noi lui Dumnezeu? Vom accepta calea Lui cea strâmtă şi neumblată, sau ne vom ambiţiona să ne continuăm mersul pe potecile necredinţei şi neascultării, bătătorite de mulţimile înrobite de prejudecăţi, tradiţii „sfinte” şi iluzii?

Mielul lui Dumnezeu a fost dat. Pe altarul de aramă, la locul de întâlnire, este așteptată încă și jertfa mea. Botezul este o declaraţie a dispoziţiei de a ne sacrifica. Eul trebuie pus pe altar. Trebuie să moară. Şi, aşa cum moartea lui Isus nu a fost simbolică, nici moartea eului nu este simbolică. Isus a murit cu adevărat. Şi moartea eului trebuie să fie la fel de reală. Abia atunci mântuirea este împlinită. Botezul nu este momentul morţii eului. Ziua botezului nu este ziua mântuirii. Mântuirea este un proces. Este rezultatul unui program de recuperare şi refacere a chipului lui Dumnezeu în adâncul fiinţei noastre. Botezul este înscrierea în acest program. Este startul în maratonul vieţii. Este începutul luptei. Este începutul ascensiunii către „starea de om mare”, către „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4: 13). Avem un ideal de atins şi numai aceia care ajung până la capăt vor primi acceptul să intre pe porţile cetăţii sfinte. De la altarul de aramă se pornește pe drumul mântuirii. Altarul de aur este ținta. O transformare structurală, moleculară. Din aramă, în aur.

Cui ne închinăm a fost stabilit în cartea Exodul. Leviticul ne învață cum trebuie să ne închinăm, pentru ca închinarea noastră să fie acceptată de Dumnezeu. Și, întrucât suntem atenționați că închinarea va fi subiectul central al luptei finale (Apocalipsa 12 – 14), este destul de ușor de înțeles că „Trebuie să ne familiarizăm cu legile din Levitic, în toate aspectele acestora, deoarece ele conţin reguli care trebuie ascultate.” Letter 3, 1905 (1BC 1110)

Închinarea, așa cum este prezentată în Levitic, singura închinare autentică și izbăvitoare, este definită prin sfințenie, jertfă și ascultare.

Sfințenia

În cartea Levitic sfințenia este prezentă în fiecare capitol. Dumnezeu este sfânt. Și în jurul Lui totul trebuie să fie sfânt (curat, neîntinat).

Preoţii, hrana, hainele, jertfele, uneltele de la sanctuar, sanctuarul însuşi şi chiar pământul de sub sanctuar trebuie să fie sfinte. Toată această sfinţenie ceremonială de la sanctuar şi din jurul lui era o ilustrare simbolică a sfinţeniei morale la care trebuia să ajungă poporul: „Voi să-mi fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt.” Levitic 11: 44 – 45, 19: 2, 20: 7, 26

Astăzi, închinarea Bisericii trebuie să se încadreze în aceiaşi parametrii de sfinţenie. Dumnezeu nu s-a schimbat şi apropierea de El este condiţionată de aceeaşi seriozitate morală, seriozitate ce implică o atenţie deosebită la fiecare element conţinut în închinare, chiar la cele mai mici aspecte.

Leviticul prezintă calea (unica), pe care omul păcătos se poate întoarce la Dumnezeu. Pe această cale, totul este sfânt şi strict. Orice încălcare a acestei stricte sfinţenii aduce moartea, căci a încerca să te aşezi lângă Dumnezeu, fără să fii preocupat de sfinţenia cerută de El, este o sfidare a guvernării Lui, o încercare de a corecta caracterul împărăţiei Lui, pentru a-l face să corespundă inimii nerenăscute. O asemenea apropiere de Dumnezeu este inacceptabilă. Pentru un asemenea închinător, Dumnezeu este un foc mistuitor.

Ar putea biserica, în contextul de astăzi, să neglijeze importanța sfințeniei închinării? Am putea noi să dezvoltăm o atitudine nepotrivită față de ceea ce a fost sfințit Domnului? Să încercăm să ne judecăm pe noi înșine. Cu atenție și cu onestitate. Cât de atenți suntem ca nu cumva ”să pășim încălțați” peste ceea ce a fost sfințit Domnului?

- Timpul sfânt.

Cât de serioasă este preocuparea noastră de a nu încălca frontierele Sabatului? Este timpul sfânt. Și noi știm acest lucru. Și totuși… se întâmplă ca, de multe ori, lucrările vremelnice ale veacului acestuia să ne determine să trecem dincolo de limitele apusului de soare.

- Slujbele sfinte.

Ajungem la biserică la timp…? Suntem prezenți în fața altarului înainte de a începe slujbele sfinte? Sau, lăsându-ne copleșiți de indolență, ne-am făcut un obicei din a fi mereu întârziați la întâlnirea cu Dumnezeu? Și când suntem totuși prezenți, cum ne-am putea caracteriza atitudinea în timpul slujbelor sfinte? Dormim… Frunzărim o revistă… Citim sau scriem un mesaj pe telefonul mobil… Mormăim ceva legat de imperfecțiunile vorbitorului… Glumesc. Cum ar putea să se întâmple așa ceva la o slujbă sfântă, într-un loc sfânt, în fața unui Dumnezeu sfânt…??

- Locul sfânt.

Casa închinată lui Dumnezeu este sfântă. Fiecare încăpere, fiecare scaun, fiecare lighean. Florile, ștergarul, covorul, curtea și grădina bisericii, fiecare pom de pe terenul al cărui proprietar este Domnul, toate sunt sfinte. Îi aparțin lui Dumnezeu. Și totuși, este limpede ca lumina zilei, ne comportăm ca și cum ar fi ale noastre. Ne-am prea familiarizat cu lucrurile sfinte… Oare cu ce preț…?

- Oamenii sfințiți Domnului.

Mai avem respect față de preoți, pastori, prezbiteri și diaconi? Care este atitudinea noastră față de cei ce au primi ungerea? Ne-am dezis de atitudinea aproape idolatră a enoriașului bisericilor tradiționale, care se închina înaintea preotului sărutându-i mâinile și poalele hainelor sacerdotale, dar unde am ajuns…?  Ne scuzăm atitudinea arătând către greșelile celor ce au primit ungerea, uitând că Dumnezeu consideră atitudinea noastră față de ei ca fiind modul în care îl respectăm pe El.

Este evident. Suntem  în mare deficit la capitolul sfințeniei închinării.

1. Dumnezeul lumii secularizate: o piesă de muzeu

Omul modern nu mai crede în existenţa lui Dumnezeu. Acceptă Biserica şi tot ceea ce se întâmplă acolo doar ca pe o parte a culturii. Credința este încadrată, în procesul istoric al dezvoltării umane, undeva în zona naivității și a superstițiilor. Este o exprimare a neputinței omului lipsit de cunoaștere. Dumnezeu este doar o icoană, un mit ancestral, o plăsmuire a minţii omului antic, speriat de forţele naturii pe care nu le putea înţelege.

Biserica este lăsată să existe pentru a linişti superstiţiile cetățeanului încă neatins de beneficiile cunoașterii științifice, dar știința (cu toate teoriile ei) este în plină dezvoltare și, folosindu-se cu succes de viteza internetului, ajunge în fiecare cătun, în fiecare colibă. Valorile morale tradiționale sunt anulate. Omul este încurajat să se bucure de viață, fără să îi fie teamă de o judecată divină ulterioară. Dumnezeu este declarat inexistent. Bisericile monument sunt multe (semn că avem preocuparea de a ne conserva amintirea trecutului) dar sunt goale (semn că omul de astăzi s-a eliberat de epoca întunericului neștiinței). Pe zi ce trece, bisericile se constituie tot mai mult doar în obiective turistice. Muzee ale trecutului.

Guvernanţii lumii încă declarate creştine jură cu mâna pe Biblie, dar nu o deschid pentru a conduce societatea după criteriile stabilite acolo. Biblia lor este doar o piesă de mobilier. Și jurământul lor este dor un rit uscat, golit de orice responsabilitate morală. Dumnezeu, dacă există, este complet necunoscut, în zona tot mai extinsă a lumii secularizate.

2. Dumnezeul bisericilor tradiţionale: un fel de Pinochio

Omul și păpușa de lemn pe care acesta și-o constuiește. Povestea lui Pinochio este o bună ilustrare a dorinței omului de fi creator. El, omul, este cel care modelează păpușa; apoi tot el este cel care îi dă viață.

Zeii antichităţii erau construiţi de oameni, după ideile şi imaginaţia oamenilor de atunci. Din piatră, lemn, pământ etc. Deși ar putea părea surprinzător, Dumnezeul bisericilor de astăzi are aceleaşi caracteristici. Este un Dumnezeu imaginat de om. Nu este făcut din piatră sau lemn ci din ideologiile, din filozofia și din prezumțiile omului de acum.  Bisericile au un rol major în acest proces al modelării imaginii și a caracteristicilor divinității. În funcție de învățăturile acestora, fiecare enoriaș este determinat să îi dea Dumnezeului lui o anumită configurație.

Ca atare, sunt credincioși care consideră că Dumnezeu a pregătit un iad cu chinuri ce nu vor înceta niciodată, pentru aceia care, timp de câţiva ani, nu L-au ascultat îndeajuns. Pentru mulţi, El este atât de aspru încât este necesară intervenţia Mântuitorului, a îngerilor, a Fecioarei Maria, a sfinţilor vii şi morţi şi a preoţilor pentru a-L determina să îi ierte pe păcătoşi.

Este acesta adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul Scripturii? Sau este dumnezeul bisericilor? Un dumnezeu importat din filozofia păgână, din gândurile unor minţi invadate de păcat, din trăsăturile de caracter ale Diavolului şi din speculaţiile unor teologi născuţi în întunericul superstiţiilor şi crescuţi în noaptea ştiinţei fără cunoaştere. Un dumnezeu capcană, o iluzie fabricată pentru toţi aceia care se mulţumesc să aibă o religie de convenienţă, o credinţă moştenită de la părinţi, o viaţă spirituală de complezenţă.

Un asemenea Dumnezeu poate mântui?

3. După reformă – politeism modern sau confuzie?

Oare în bisericile protestante și neo protestante cum stau lucrurile? Am reuşit noi să ne debarasăm de toate concepţiile greşite despre divinitate? Suntem noi preocupaţi cu adevărat să Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum Îl descoperă revelaţia sau ne mulţumim cu dumnezeul moştenit de la părinţii noștri? Ar fi posibil oare ca Dumnezeul revelaţiei şi dumnezeul cunoscut de noi să fie persoane diferite. În mod sigur nu putem vorbi de o uniformitate în cunoaşterea lui Dumnezeu. Ceea ce frapează însă este confuzia şi contradicţia care domneşte printre noi cu privire la percepţia divinităţii.

Unii, în special cei de vârstă înaintată (dar nu numai), consideră că, în închinarea publică, chiar dacă este caniculă și te sufoci de căldură, Dumnezeu îţi pretinde să te înfăţişezi înaintea Lui îmbrăcat cu haină, dacă se poate neagră, şi înfăşurat la gât cu cravată, să fi tuns regulamentar, să nu zâmbești și să nu cumva să te rogi altfel decât pe genunchi. Dar în faţa aceluiaşi Dumnezeu, în închinarea personală, poţi să te prezinţi nebărbierit, nespălat, nepieptănat şi în izmene. Ciudate percepții… Are închinătorul de tipul acesta doi dumnezei sau este o mare confuzie în perceperea divinității. Și nu este nici o ironie în ceea ce spun. Este realitate. Constatată în ani de pastorație, în diferite locuri din țară.

Pentru alţii, de regulă tineri, Dumnezeu pare să semene cu un vecin de apartament de aceeaşi vârstă cu tine, în faţa căruia, în închinarea publică, poţi să stai cu spatele, mestecând gumă și butonând telefonul mobil, iar închinarea personală o poţi rezuma la o formă prescurtată a rugăciunii “Tatăl nostru” (amestecată cu amintiri din filmul de la miezul nopţii), rostită în timp ce treci prin hol, între baie și dormitor. Și unii din tinerii aceştia sunt crescuți în familii de credincioși. Au învăţat să-L cunoască pe Dumnezeu de la părinţii lor. Oare ce înțelegere despre Dumnezeu au părinţii lor?

Evident, descrierile anterioare reprezintă două posibile extreme în ceea ce priveşte percepţia lui Dumnezeu şi probabil că numărul celor ce se găsesc chiar în această situaţie este destul de mic. Totuşi există o probabilitate mult mai mare ca doar puţini dintre noi să se închine cu adevărat Dumnezeului descoperit de revelaţie. Nenorocirea este că nici nu ştim. Şi dacă dăm crezare (şi aşa ar trebui) descrierii pe care ne-o face Dumnezeu (Apocalipsa 3:17), atunci nici nu ştim că nu ştim.

Am putea fi mântuiţi în aceste condiţii? Nu, deoarece este o încălcare directă a legii divine. Prima poruncă, atunci când spune: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, nu ne avertizează că ar exista cu adevărat alte divinităţi ci ne atrage atenţia la înclinaţia omului de a-şi imagina un dumnezeu. Un dumnezeu după inima lui, o plăsmuire a neantului minţii lui. Aşa au apărut toţi zeii antichităţii. Cum stau lucrurile în prezent? Există o singură diferenţă: în trecut oamenii şi-au zugrăvit zeii într-o multitudine de forme şi fiecărei forme i-au dat un nume. Astăzi ne imaginăm divinitatea în cel puţin tot atâtea forme dar fiecărei forme îi dăm acelaşi nume: Dumnezeu. În asemenea condiţii puterea de amăgire, în ceea ce privește încălcarea primei porunci din Decalog, este devastatoare.

4. Dumnezeul Scripturii – un Dumnezeu necunoscut care trebuie descoperit.

Analizarea atentă a Scripturii este astăzi singura posibilitate de a-L descoperi pe Dumnezeu. Este adevărat că şi natura vorbeşte despre Creatorul ei dar efectele păcatului, prezente în întreg mediul înconjurător, distorsionează imaginea lui Dumnezeu. De aceea doar Cuvântul scris este în măsură să ofere o descriere corectă a divinităţii.

Există însă o condiţie: să beneficiem de ajutorul Duhului Sfânt. Altfel vom citi dar nu vom înţelege mai nimic. Şi vom obţine acest sprijin, al Duhului, doar dacă abordăm Scriptura cu onestitate morală, fiind preocupaţi să respectăm cuvintele Celui Prea Sfânt. Dumnezeu nu se lasă examinat asemenea unui exponat arheologic. El este Suveranul Universului şi apropierea de El trebuie să fie făcută ţinând cont de acest atribut (Isaia 6: 1-3). În acelaşi timp Dumnezeu examinează şi seriozitatea căutărilor noastre. Şi declară că: “Mă voi lăsa să fiu găsit de voi… dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” (Ier. 29: 14,13)

O asemenea cercetare va conduce la credinţă. Căci: “…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10: 17) Credinţa va determina ascultarea, “fapta” (vezi 2Petru: 1: 5-7). Iar ascultarea ne va aşeza într-o altă postură faţă de Dumnezeu – aceea de fii ai Săi. Şi aici vorbim de un alt nivel al cunoaşterii – cunoaşterea experimentală.

Studiul efectuat corect ne oferă o cunoaştere teoretică, intelectuală, a lui Dumnezeu, prin descoperirea frumuseţii şi justeţii cererilor Sale (Deuteronom 4: 8). Această cunoaştere dezvoltă suportul intelectual necesar ascultării – căci Dumnezeu nu cere o supunere oarbă. Şi ascultarea ne aşează alături de Dumnezeu, devenind parte a familiei Lui. În acest moment se dezvoltă o cunoaştere mult mai înaltă, așa cum am numit-o deja, cunoaşterea experimentată. Această cunoaştere este lucrul cel mai important; când este obţinută ea dă garanţia mântuirii (Ieremia 9: 23-24, Ioan 17: 3). Ajungând la această cunoaştere vom putea spune şi noi, asemenea lui Iov: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.” Iov 42: 5

Cercetarea atentă și onestă a Scripturilor duce la o cunoaşterea teoretică. Ascultarea prin credința care vine din dragoste determină cunoaşterea experimentată. Atunci, doar atunci, putem ști că suntem ascultători ai primei porunci din Lege. Și dacă începutul este bun, atunci și celelalte porunci vor putea fi înțelese și respectate. Dar daca eșuăm la prima poruncă… ceea ce urmează este o mare incertitudine. De aceea:

“Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6:3)

Joia dinaintea Paştelui anului 31 a fost ultima zi de lucru în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Christos. Ultima zi în care învăţăturile Sale au mai putut fi auzite în curtea Templului. În seara aceea, când Iisus a părăsit Templul, pentru Ierusalim a rămas doar sentinţa separării veşnice de Dumnezeul pe care L-au respins: “Iată că vi se lasă casa pustie…” (Matei 23: 38). Înainte de a rosti aceste cuvinte, ce marcau încetarea ofertei divine pentru cetatea “sfântă”, Iisus a atras atenţia asupra acelora care erau principala cauză a rătăcirii poporului iudeu: cărturarii şi fariseii. Este predica de despărţire a lui Iisus Christos de Ierusalimul pe care venise să-l mântuiască (Matei 23: 1-39). O predică încărcată de cele mai aspre critici pe care Iisus le-a adresat vreodată. “Vai de voi, povăţuitori orbi…” (Matei  23: 16) este calificativul adresat păstorilor poporului lui Dumnezeu, chemaţi să pregătească o cale pentru prima venire a lui Iisus. “Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-aţi împiedicat să intre.” (Luca 11: 52) Învățătura acestor oameni a dus la dezastrul spiritual al naţiunii. Şi nici un pastor din aceste zile nu trebuie să uite că ei erau învăţătorii autorizaţi ai lui Israel, îndrumătorii spirituali acreditaţi de Sinedriu, respectaţi şi ascultaţi de popor.

Imediat după acest ultim discurs public, Iisus a ieşit din Ierusalim şi a urcat pe Muntele Măslinilor (Matei 24: 1-3). Aici, pentru ucenicii Săi, Domnul a dezvăluit soarta Ierusalimului şi a Templului: “Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră…“.  Acesta urma să fie rezultatul activităţii învăţătorilor orbi şi ipocriţi ai naţiunii iudaice. Cei aleşi şi chemaţi să zidească Ierusalimul l-au adus la ruină.

În timp ce le vorbea ucenicilor despre aceste lucruri, în faţa Mântuitorului s-au derulat evenimentele zilelor premergătoare celei de-a doua veniri. Având atât de proaspăt în minte dezastrul pe care l-au adus asupra poporului Său cărturarii şi fariseii, Iisus le-a descoperit celor de lângă El că şi în zilele din urmă “se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.” (Matei 24: 11). Aceasta este provocarea noastră. Dacă, aşa cum cei mai mulți dintre noi considerăm, acum trăim zilele sfârşitului, atunci proorocii mincinoşi trebuie să fie prezenţi şi mulţi.

Proroc mincinos. La ce ne așteptăm?  Termenul este folosit atât pentru a desemna văzătorul; pe cel ce primește revelația divină și o transmite poporului, dar și pe cel ce interpretează revelația deja existentă învățând poporul să accepte o anumită cale spirituală. Scriitorii epistolelor tind să folosească mai mult al doilea sens, fără să îl elimine pe primul. Pericolul este anunțat în persoana învățătorului mincinos.

Ce este necesar să știm cu privire la acest subiect?

1. Învățătorii mincinoși există.

Atâta timp cât ne declarăm credința în Scripturi, trebuie să admitem că aceste scrieri sunt prea clare în privința existenței proorocilor (învățători) mincinoși. Au existat întotdeauna. Există și astăzi. Iisus Christos ne-a atras atenția la aceste lucruri. Apostolul Pavel vorbește de învățătorii mincinoși ca despre o certitudine iminentă – ”Ştiu bine că, după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (Fapte 20: 29 – 30) Iar apostolul profet Ioan, ultimul martor al lui Isus dintre apostoli, descrie învățătorii mincinoși ca pe o realitate deja prezentă – ”Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi…” (1Ioan 4: 1) Ar fi o eroare gravă să ignorăm aceste avertizări. Cineva mi-a sugerat să nu spun că învățătorii mincinoși există ci doar că ar putea exista. Da. Cred că un asemenea mesaj este mai plăcut unui auditoriu religios comod și ignorant. Dar adevărul nu este acesta. Adevărul este că învățătorii mincinoși există. Astăzi.

2. Doar la ceilalți…?

Fără îndoială, avem înclinația de a plasa învățătorii mincinoși în afara bisericii noastre. Această atitudine este prezentă în toate bisericile. Fiecare poate accepta cu ușurință existența proorocilor sau a învățătorilor mincinoși, dar doar în afara granițelor propriei denominațiuni. Sunt la ei, la ceilalți, nu la noi. Și dacă acceptăm că ar putea exista și în interiorul bisericii noastre, îi vom localiza undeva în zona persoanelor cu puțină credibilitate, a persoanelor însemnate deja ca dubioase, deci cu o marjă foarte mică de risc în privința acceptării învățăturilor acestora de către majoritatea enoriașilor. Și stăm liniștiți.

Scriptura însă i-a localizat întotdeauna pe proorocii și învățătorii mincinoși în interiorul, nu în afara Israelului. Și trebuie să ne preocupe serios acest aspect. Diavolul a avut destul timp, si a beneficiat și de multă lipsă de vigilență din parte bisericii, pentru a-și planta reprezentanții.

Și mai este ceva ce s-ar putea să ne fie dificil să acceptăm. Învățătorii mincinoși au fost mai tot timpul în zona persoanelor credibile din Israel. Este simplu. Nimeni nu acceptă învățătura unui necunoscut sau pe aceea a unui renegat. Dar când este vorba de a urma învățătura liderilor recunoscuți ai lui Israel, fără nici cea mai mică teamă și fără intenția de a verifica măcar, este acceptat tot ceea ce se spune. Și, evident, se consideră că ceea ce se spune este obligatoriu corect. Pe acest aspect au mizat și liderii Templului când li s-au adresat aprozilor trimiși să-L prindă pe Iisus (Ioan 7: 32), dar care se întorseseră fascinați de claritatea și puterea învățăturii Lui (Ioan 7: 46). ”A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din Farisei?” – a fost întrebarea argument cu care s-a respins evaluarea aprozilor. Învățătorul mincinos are cea mai mare influență atunci când este cât mai sus plasat în structurile unei biserici. Diavolul știe acest lucru. Noi știm oare…?

3. Doar câțiva sau în mare număr?

Nu este nevoie de un mare efort pentru a descoperi că proorocii mincinoși erau mult mai mulți decât cei autentici. Cel mai concludent exemplu este cel din timpul împăratului Ahab (1Regi 18). De partea Domnului; un singur proroc – Ilie. De cealaltă parte; 950 (nouă sute cincizeci).  Poate că au fost destul de rare cazurile când proporția să fie atât de zdrobitor de favorabilă neadevărului, dar întotdeauna cei ce erau de partea Domnului au fost mai puțini. Oare ar fi înțelept să ne așteptăm ca în aceste zile lucrurile să se întâmple altfel?

4. Sinceri sau ipocriți?

Cea mai mare putere de convingere asupra altora o are un învățător sincer convins de corectitudinea mesajului său. De aceea este natural să ne așteptăm ca vrăjmașul să își aleagă echipa din rândurile celor ce în mod sincer (datorită unei slabe sau chiar inexistente pregătiri teologice) sunt adepții unor învățături greșite dar plăcute ascultătorilor. Nu este deloc greu să crezi sincer o minciună. Eva este primul exemplu de acest fel. Ea a fost primul învățător mincinos (dintre oameni). Sinceră și când l-a crezut pe șarpe. Sinceră și când l-a convins pe Adam să o urmeze pe drumul neascultării. Puterea de convingere pe care o are cel sincer (deși greșit) este înspăimântătoare. Dumnezeu să ne ajute…

5. Conținutul mesajului trebuie să fie plăcut

Iisus atrage atenția prima dată la proorocii mincinoși imediat după ce compară mântuirea cu intrarea pe o poartă strâmtă, cu o călătorie pe o cale îngustă. (Matei 7: 13 – 15) Asta înseamnă că învățătura proorocilor mincinoși sugerează fie o mântuire posibilă pe calea largă, fie o redenumire a căilor – calea largă o vor declara îngustă, iar calea îngustă o vor considera fanatism. Și mai este ceva. În același context Iisus îi descrie pe proorocii mincinoși ca pe niște lupi răpitori îmbrăcați în haine de oaie. Sugestia este destul de transparentă. Viața lor religioasă este centrată pe exterior nu pe schimbarea inimii. Și ce ar putea ei să îi învețe pe alții dacă nu chiar propria filozofie de viață. Așa că vor fi predicatorii mântuirii prin formele religiei. Fără sacrificii. Fără naștere din nou. Fără caracter. Forme. Unele chiar bune. Dar nu este de nici un folos să respecți ritualul închinării dacă inima rămâne împietrită. Însă învățătorii mincinoși vor predica (mai corect spus predică deja) o mântuire prin aspecte formale, ale exteriorului, pe o cale largă și comodă. Fără îndoială că o asemenea învățătură va fi pe placul ascultătorilor. De aceea învățătorii mincinoși au avut întotdeauna priză la public.

Astfel înțelegem că puterea mesajului unui prooroc fals este susținută în același timp și de posibila sinceritate a învățătorului, dar și de firea pământească a ascultătorului nerenăscut care se bucură să audă că poate fi mântuit fără purtarea crucii.

Concluzii

Lupta nu este ușoară. Dificultățile sunt reale și nu puține. Indicatoare false ne sunt plantate la tot pasul. Glasul învățăturii mincinoase este puternic și plăcut. Mulți vor urma această cale. Calea plăcută a pierzării… Dar adevărul nu poate fi nici nimicit, nici ascuns. Pentru căutătorul onest se aude încă, și se va auzi mereu, glasul proorocului lui Dumnezeu.

Totuși este mare lucru, în vremea de azi, să poți face diferența între glasuri. Este diferența între viață și moarte. Veșnică.

Concepția că mântuirea se obține prin apartenența la biserică (evident la biserica din care eu fac parte – vezi articolul la – http://danutobageanu.wordpress.com/2010/05/25/mantuirea-prin-apartenenta-la-biserica/ ) declanșează o serie de atitudini și comportamente în jurul cărora pare că este creionată viața religioasă a majorității creștinismului practicant de astăzi.

1. Misionarismul eclesiocentric

Având biserica în centrul convingerilor noastre soteriologice vom fi inevitabil preocupați să le transmitem și altora același concept. Astfel că ne vom delimita la un conținut misionar care să promoveze biserica de care aparținem. Cu predilecție, un adventist va predica importanța Sabatului, un baptist va vorbi despre suficiența harului, un catolic va atrage atenția la Fecioara Maria, un ortodox se va focaliza pe semnul crucii și un penticostal va promova darurile Duhului Sfânt. Fie că aceste învățături sunt corecte teologic, fie că nu, ele au rolul de a ne atrage privirile și interesul către biserică, nu către Iisus Christos. Și ne atașăm de biserică mai mult decât de Iisus. De cele mai multe ori fără să fim conștienți de această stare de fapt.

2. Exclusivismul religios

Când cineva consideră că mântuirea se obţine prin apartenenţa la biserica din care el face parte, atunci, natural şi inevitabil, va concluziona că toţi aceia care sunt în afara acelei biserici, nu pot fi mântuiţi. Un exemplu edificator este exclusivismul religios al iudeilor primului secol, care a atins culmi inimaginabile. Au ajuns până acolo încât nici nu suportau să audă că ar putea fi mântuiți și alții în afară de ei. Scripturile ne oferă două exemple extrem de concludente. În fiecare caz descoperim atât adevărul că mântuirea nu era numai pentru Israel, cât şi violenţa cu care iudeii respingeau acest adevăr.

a)     Predica lui Iisus despre văduva din Sarepta Sidonului și despre Naaman din Siria (Luca 4: 16 – 29)

Deşi au existat păgâni care au dorit să se alăture poporului lui Dumnezeu, asemenea lui Rahav şi Rut, şi care au fost o binecuvântare pentru naţiunea iudaică, au existat şi persoane de o înaltă ţinută morală, apreciată de Dumnezeu, dar care nu şi-au părăsit naţiunea lor. Nu au considerat că ar trebui să devină membri ai poporului Israel pentru a fi mântuiţi. Şi, în ambele exemple menționate de Iisus, nu poate fi vorba de neştiinţă. Atât văduva din Sarepta, cât şi Naaman Sirianul, au beneficiat de îndrumările unor mari profeţi ai lui Dumnezeu – Ilie, respectiv Elisei (1Regi 17: 9–24, 2Regi 5: 1-19). Ei bine, nici Ilie şi nici Elisei nu consideră că, pentru garantarea mântuirii, ar fi necesară obţinerea prealabilă a cetăţeniei iudaice. Nu i se cere un asemenea lucru nici văduvei din Sarepta şi nici lui Naaman. În ciuda acestui aspect, Iisus apreciază credința celor două persoane, făcându-se foarte clar înțeles de către ascultătorii Săi, locuitorii Nazaretului, cetatea unde a fost crescut.

Care a fost reacţia pe care au avut-o iudeii aceștia când au auzit cum Mântuitorul critică necredinţa lor şi elogiază credinţa unor păgâni? „Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate, şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie.” (Luca 4: 28 – 29)

Atitudinea celor din Nazaret este uimitoare în rapiditatea şi în radicalitatea ei. În ciuda faptului că Roma nu le permitea iudeilor să pedepsească cu moartea pe cineva, în ciuda faptului că Isus nu se făcea vinovat de încălcarea vreuneia din legile care să ceară o asemenea sancţiune şi în ciuda faptului că era Sabat, când iudeii nu îi executau pe cei vinovaţi, ceea ce le-a spus Iisus – că poți fi mântuit și în afara Israelului  – a fost atât de deranjant pentru ei încât au fost deciși să Îl ucidă atunci, acolo și fără nici o judecată. Şi asta se întâmpla după ce aceiaşi iudei, cu doar câteva minute înainte, au avut doar cuvinte de laudă la adresa Mântuitorului, căci „…toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4: 22). Cum a fost posibil să se producă o schimbare atât de radicală într-un interval aşa de scurt? Ce i-a determinat să adopte o asemenea atitudine? Să fie atât de furioşi? Atât de motivaţi să ucidă un om din cetatea lor, după ce îşi arătaseră consideraţia faţă de prima parte a predicii lui?

Răspunsul este cât se poate de evident. Nu puteau suporta ideea ca păgânii să fie mântuiţi. În viziunea lor, mântuirea era acordată doar iudeilor. Un exclusivism religios necruţător. Dar, dacă analizăm puţin motivaţia lor, vom înţelege de ce au reacţionat aşa. Iisus demască eroarea lor teologică, arătându-le că mântuirea nu se obține prin apartenența la poporul ales. În felul acesta Iisus a demolat baza teologiei lor cu privire la obținerea mântuirii. Credinţa lor în mântuire era fundamentată aproape exclusiv pe apartenenţa la poporul lui Dumnezeu, dar Iisus declară că este o iluzie. Nimeni nu va fi mântuit prin apartenenţa la un popor sau la o biserică. Şi altceva ei nu prea mai aveau. Astfel, reacţia lor o putem cataloga drept o furie a disperării orientată împotriva Celui ce le spunea adevărul. Şi doar o minune a lui Dumnezeu L-a scăpat pe Iisus de la moarte în ocazia aceea.

b)      Predica apostolului Pavel (Fapte 22: 1 – 23)

Arestat fiind, Pavel i-a cerut tribunului militar care îl însoțea să-i permită rostirea unui discurs de apărare în faţa iudeilor. A obținut această permisiune și iudeii l-au ascultat cu deosebită atenţie, poate și pentru că li se adresa în limba ebraică. Au acceptat chiar să le vorbească despre divinitatea lui Iisus din Nazaret. Uimitor. Ei Îl răstigniseră pe acest Iisus dar nu erau deranjaţi de spusele lui Pavel, însă, în momentul când acesta le-a făcut cunoscută  misiunea pe care i-a încredinţat-o Mântuitorul, aceea de a vesti Evanghelia la neamuri (Fapte 22: 21), iudeii au izbucnit în accese de furie: „…scoteau strigăte, îşi aruncau hainele, şi azvârleau cu ţărână în văzduh.” (Fapte 22: 23). Nu puteau accepta ca Dumnezeu să le fie favorabil neamurilor. Când Pavel a pronunţat cuvântul „neamuri”, în contextul preocupării lui Dumnezeu pentru mântuirea acestora, s-a declanşat ostilitatea ascultătorilor. „Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat glasul, şi au zis: Ia de pe pământ un astfel de om? Nu este vrednic să trăiască.” (Fapte 22: 22) Ce exclusivism! Nu numai că iudeii nu credeau că neamurile au dreptul la mântuire, dar nici nu admiteau ca cineva să fie de altă părere şi să şi-o exprime. Un astfel de om, în concepţia lor, trebuia să moară.

Iată până unde duce conceptul mântuirii prin apartenenţa la poporul ales. La un exclusivism criminal. Dacă cineva crede că va fi mântuit pentru că aparţine bisericii (bisericii lui, desigur) va ajunge să aibă faţă de credincioşii din alte biserici aceeaşi atitudine exclusivistă pe care au avut-o iudeii faţă de neamuri. Sunt aceleaşi legi ale firii ce operează asupra aceleiaşi naturi umane decăzute. Vor fi aceleaşi rezultate.

3. Absența creșterii spirituale

Conceptul mântuirii prin apartenența la biserică determină o țintă falsă (mai mult subconștient decât conștient) în mintea închinătorului. Obiectivul urmărit este doar să devină și să rămână enoriașul bisericii în care se încrede. Se va limita la a respecta doar acele aspecte minime ale religiei care să îi mențină statutul de adventist, baptist, catolic sau orice ar fi el. Va considera că tot ceea ce se cere pentru a fi salvat este doar atât cât a fost necesar pentru a fi primit în biserică. În cadrul  bisericilor tradiționale, unde aproape putem spune că ești enoriaș de la naștere, nici nu se cere ceva. Moral vorbind. Poți să încalci cam toate poruncile lui Dumenzeu și să fi totuși liniștit – vei fi mântuit deoarece aparții bisericii. Și mai există și unele bonusuri – cum ar fi șansa de a înceta din viață în Săptămâna Luminată – când indiferent de conduita morală a vieții celui în cauză, mântuirea este garantată. În asemenea condiții nu sunt șanse ca omul să dezvolte preocupări de creștere morală.

Chiar dacă în cadrul protestantismului si al neo-protestantismului cerințele apartenenței la biserică sunt indiscutabil mai mari, totuși există același pericol – după obținerea calității de membru al bisericii încetează aproape orice preocupare de creștere morală. În urmă cu câțiva ani am făcut o serie de observații pe un eșantion de aproximativ 200 de credincioși practicanți pentru a urmări existența semnelor creșterii spirituale. Rezultatul a fost mai mult decât descurajator – sub 3% dintre cei observați manifestau astfel de semne. Și nu poate fi altfel atâta timp cât suntem tributari ideii de salvare prin biserică.

Este însă imperios necesar să conștientizăm că nimeni nu este calificat pentru cer dacă rămâne la starea de „prunc” în Christos. Trebuie atinsă înălțimea morală de ”om mare”. Obiectivul este refacerea chipului lui Dumnezeu în noi. Doar un asemenea caracter va fi acceptat în Universul eliberat de păcat.

4. Formalismul religios

În lipsa preocupărilor de dezvoltare morală, tot ceea ce ajunge să conteze în viața bisericilor este forma religiei. Și aici fiecare cu formele lui. Forme generate de tradiții și concepte culturale zonale. Forme izvorâte din diferite încercări de îmbunătățire a închinării și provenite din idei ale conducătorilor sau copiate de la ”biserici de succes”. Forme rezultate uneori din răstălmăcirea Scripturilor sau din dorința omului de a face jertfa mai colorată ori mai grozavă decât aceea a bisericii de peste drum.

Unele forme sunt bune și necesare – dacă sunt folosite corect. Dar sunt multe forme fără noimă. Fără sens moral. Uneori hilare, uneori absurde. Trist este că în timp ce nu se depune decât un infim efort în privința creșterii morale, avem în biserici o aprigă luptă de promovare și de mențirere a formalismului. Și mai trist (aș spune chiar înspăimântător) este că enoriașul de religie formalist nu se limitează la a implementa formele în propria sa viață ci, folosindu-se de orice mijloace (de cele mai multe ori, total lipsite de conduită morală) impune formalismul și în viața celor de lângă el.

Concluzie? Conceptul mântuirii prin apartenența la biserică este devastator. Și nu trebuie să ai nici priviri de vultur și nici capacitatea cerebrală a lui Einstein ca să observi și să înțelegi că în bisericile de azi acest concept este la el acasă.

Scapă cine poate…

Când cineva se convertește (cu adevărat) are multe privilegii. Parteneriat cu Dumnezeu. Ce avantaj, mai mare ca acesta, ar putea obține cineva? Nu există. De aceea convertirea ne plasează în poziția de favorizați. Această situaţie nu trebuie să ne îngâmfe. Nu este meritul nostru, este oferta lui Dumnezeu. Desigur, privilegiile multe aduc şi multe responsabilităţi. Însă dincolo de legătura cu Dumnezeu, convertirea mai este asociată cu ceva. Cu biserica. Cu acea biserică unde are loc experiența convertirii. Și această asociere, cu biserica, s-ar putea să implice un risc, un mare risc. Riscul de a considera că eşti mântuit prin apartenenţa la acea biserică.

Concepţia în discuţie există în aproape orice grupare religioasă. Și cred că este cel mai puternic dezvoltată în creştinismul tradiţional unde părăsirea bisericii este incriminată ca păcat de neiertat. De aici nu este decât un singur pas până la a pune semnul egalităţii între calitatea de membru al bisericii şi cea de mântuit. Şi cu cât suntem mai convinşi că biserica din care facem parte este biserica lui Dumnezeu (a fost dezvoltat conceptul bisericii adevărate), cu atât este mai mare pericolul de a crede că pentru a fi mântuiţi, această apartenenţă este suficientă.

Simţământul mântuirii prin apartenenţa la poporul ales este ilustrat foarte bine în parabola bogatului nemilostiv (Luca 16: 19-31). Toată încrederea bogatului era pusă în descendenţa sa din Avraam. El nu se roagă lui Dumnezeu, ci lui Avraam: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine…”(v. 24). Prin această pildă iudeii erau atenționați de Iisus să ia aminte la eroarea pe care o dezvoltaseră în teologia lor. Deși ei considerau că ascultă de Dumnezeu (însă s-a dovedit că ascultarea lor era determinată de obiceiuri și datini omenești, nu de Scripturi), principalul lor argument în ceea ce privește obținerea mântuirii era totuși altul – descendența din  Avraam. ”Noi suntem sămânța lui Avraam…” (Ioan 8: 33). Acestea erau cuvintele lor. Aceasta era convingerea lor. Iisus Christos a căutat să le corecteze greşeala, dar încercările Sale s-au dovedit zadarnice. Încrederea pe care o dezvoltaseră iudeii, că sunt mântuiţi deoarece aparţin poporului ales, a fost atât de puternică, încât nici chiar Iisus nu a mai putut să-i ajute. Şi acesta trebuie să fie un avertisment extrem de serios pentru noi. Greșeala iudeilor este repetabilă în bisericile de astăzi. În toate bisericile.

Creștinismul nu a reușit să evite eroarea iudeilor. Nu au reușit nici încercările care au determinat reforme și migrări spre noi biserici creștine. Mântuirea este percepută ca rezultat al apartenenței la biserică. Cu mențiunea că fiecare se referă la biserica lui. Aproape exclusiv. Se schimbă oare percepţia mântuirii, pe care o are un ortodox de exemplu, când migrează către o biserică neo-protestantă? Lui i se cere să-şi părăsească biserica părinţilor săi, spunându-i-se că nu poate fi mântuit acolo. Acolo.  Aici se conturează eroarea. Este învățat că pentru obținerea mântuirii este necesar să devină enoriaș al altei biserici. În felul acesta este foarte uşor ca proaspătul botezat să considere că apartenenţa la nouă biserică este elementul care îi va conferi mântuirea. Așadar, convertitul își păstrează concepția cu privire la mântuire. Mântuirea prin apartenența la biserică. Ceea ce a schimbat a fost doar biserica.

Pe de altă parte, bisericile protestante și neo-protestante înțeleg destul de bine că mântuirea nu este posibilă fără jertfa lui Iisus Christos. Dar nici nu se pot desprinde de importanța atribuită apartenenței la biserică. Astfel că ajungem la o concepție duală a mântuirii – prin Iisus Christos şi prin apartenenţa la biserica adevărată. Nu reușim să acceptăm că mântuirea este numai prin Iisus Christos. Pare că uităm ”… căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4: 12). Da, credem că Iisus Christos mântuieşte, dar numai în biserică. În biserica adevărată. Astfel, mai mult sau mai puțin conștient, biserica este aşezată pe aceeaşi înălţime cu Fiul lui Dumnezeu. Şi, poate fără să ne dăm seama, facem primul pas către lepădarea lui Isus Christos. Căci, atunci când aşezăm biserica lângă Iisus, vom sfârşi înălţând biserica mai presus de Iisus.

Dacă începem să ne bizuim, pentru mântuire, pe Isus Christos împreună cu biserica, vom termina, aproape sigur, agăţaţi cu încrâncenare de biserică fără Iisus. Exemplele celor dinaintea noastră – Israelul antic și bisericile tradiționale – ne sunt mărturii incontestabile. Și dacă li s-a întâmplat lor…

Care sunt semnele unei atitudini de felul acesta? Cum ne putem da seama dacă suntem tributari, mai mult sau mai puțin, concepției mântuirii prin apartenența la biserică?  De regulă, de cele mai multe ori, o asemenea concepție conduce la exclusivism religios, la formalism și – cel mai grav aspect – la absența creșterii spirituale. Și totuși, deși simptomele menționate ar trebui să fie vizibile și să ne dea de gândit, nu ne dăm seama de situația în care suntem. Pentru că lipsa creșterii spirituale este compensată de formalismul religios (uneori absurd și ridicol) iar exclusivismul religios este reconfigurat pentru a-l considera ca despărțire de lume.

Și ca o încununare a rătăcirii, cei ce sunt adepții mântuirii prin apartenența la biserică vor dezvolta un misionarism eclesiocentric. Biserica, nu Christos, este partea centrală a mesajului unei evanghlii schilodite de dorința omului de a fi ca Dumnezeu. Căci, simplificând până la cea mai mică unitate, biserica sunt eu, omul. Omul răzvrătit orânduirilor divine, omul care vrea a se mântui pe sine, omul care se ridică (sau cel puțin asta își dorește) mai presus de semenii săi.

Dar mântuirea nu se obține în felul acesta. Mântuirea este darul lui Dumnezeu. Și numai cei ce trec testul ascultării și al caracterului, numai aceia o vor primi.

Oraşul geme de dureri
Oştiri sunt gata să se-nfrunte
Nimic din mâine nu va fi ca ieri
Și noi ne-mpotmolim în amănunte.

Rulează dramă pe generic
E timpul de stat la spărtură
Încă e zi și totuşi e-ntuneric
În inimi trudite de ură.

De-asculţi în fiecare piaţă
Se-anunţă foc cum fost-au ape.
Și moarte și veşnică viață
Sunt toate atât de aproape.

”Și e de ne-nţeles și doare
Că n-avem timp să ne iubim;
În lupta pentru-a fi mai mare
Uităm ce repede murim.”

Dănuţ Obăgeanu

”Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință.” (Osea 4: 6 )
”Vă rătăciți, pentru că nu cunoașteți…” (Matei 22: 29)

Să fim puţin cinstiţi cu noi înşine. În ce măsură cunoaştem noi Scripturile? Cu siguranţă credem că suntem oameni ai Bibliei dar să nu ne grăbim cu aprecierile. Iudeii se considerau experţi în înţelegerea Scripturilor însă constatarea făcută de Mântuitorul Iisus Christos a fost că ei se rătăceau deoarece nu le cunoşteau (Matei 22: 29). Este o mare diferenţă între a şti ceva cu adevărat şi a avea impresia că ştii.

Cât din Scripturi cunoaștem în momentul convertirii? Momentul acela este un strigăt de bucurie al inimii atinse de Evanghelie, o dorinţă a sufletului de a se împăca cu Dumnezeu, o trăire preponderent emoţională. Prea puțină cunoaștere. Nici nu este nevoie de foarte multe cunoștințe. Cererea lui Iisus ajunge la noi indiferent de bagajul de informații teologice. Convertirea este declaraţia de aderare la o Împărăţie despre care ştim prea puţin şi chiar acest puţin este puternic distorsionat de prejudecăţi şi datini omenești.

Până şi marele apostol Pavel a avut nevoie de trei ani, după convertire, să se retragă în Arabia (Galateni 1: 17), unde, în urma studierii Scripturilor “şi-a golit sufletul de prejudecăţile şi tradiţiile care până aici îi modelaseră viaţa şi a primit învăţătură de la Izvorul adevărului” (AA 125). Şi Pavel era, la data convertirii, atât un cunoscător al Scripturilor cât şi un intelectual strălucit. Dacă, în aceste condiţii, el a avut nevoie de trei ani pentru a înţelege adevărul, oare de cât timp aș avea nevoie eu, nenea Gheorghe şi tanti Florica? Şi oare în ce măsură creștinismul de astăzi este preocupat de aşa ceva?

Înţelegând că la momentul convertirii am avut prea puţine cunoştinţe, ne întrebăm de ce am ales biserica unde suntem şi nu alta? Depinde. Unii, pentru că ne-am născut într-o familie din această biserică. Dacă ne-am fi născut într-o ţară arabă, într-o casă musulmană, am fi fost creștini? Nu. Garantat. Alţii, deoarece am avut aici un prieten, un vecin, un coleg de muncă sau, pur şi simplu, pentru că aceasta a fost prima biserică pe care am întâlnit-o. S-ar putea ca o asemenea constatare să ne lezeze orgoliul dar nici să ne amăgim pe noi înșine cu idei mărețe, dar lipsite de fundament, nu este de mare ajutor.

Iată-ne aşadar la începutul vieţii spirituale. Ne-am convertit. Avem o biserică. Ne simțim în siguranță. Suntem bucuroşi de alegerea făcută. Este bine. Chiar bine. Dar suntem și slabi. Și suficient de inconştienţi de slăbiciunea noastră. Astfel suntem predispuși la a deveni cu uşurinţă victime ale strategiilor întunericului. Suntem sinceri dar naivi. Credem că tot ce ne spun cei cu vechime în biserică este adevărul lui Dumnezeu şi, la un moment dat, ne trezim că am devenit apărători înverşunaţi ai acelor lucruri. Nu ştim, nu ne-a avertizat nimeni, că între noi sunt şi “…învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare…”(2Petru 2: 1). Aceşti învăţători mincinoşi nu sunt neapărat oameni ostili bisericii. Sunt oameni obişnuiţi care preiau învăţăturilr venite de la persoane pe care le consideră credibile și le transmit altora fără să le verifice în prealabil. Sau dacă are loc o verificare, este superficială, subiectivă și incompletă. Aici nici pastorii nu fac excepţie. În felul acesta s-au strecurat multe erori care sunt percepute drept adevăr. Şi intenţia cuiva de a contesta, la un moment dat, asemenea învăţături şi practici, care deşi pot părea bune nu au o autoritate mai mare decât pe aceea a omului, ar putea fi percepută ca îndepărtare de adevărata credinţă.

Nici nu ştim cum să verificăm ceea ce ni se spune dar nici nu ne străduim prea mult. Trăim euforia convertirii şi ne credem deja în cer. Va fi foarte uşor să socotim ca adevăr aproape orice informaţie pe care o vom primi de la cei ce au mai multă vechime în biserică, dar care ar putea fi la fel de necunoscători ca și noi. Însăşi gestul acesta, de a face din alţii învăţătorii noştri, este dovada incapacității noastre în ceea ce privește cunoașterea Scripturilor.

Suntem însă experţi în datul cu părerea. Prea mândri să admitem că nu ştim sau cu mintea atât de sumar mobilată încât nu avem capacitatea de a şti că nu ştim, ne oferim tuturor opiniile izvorâte din vagi impresii despre adevăr.  Şi datul cu părerea este una din cele mai distructive practici, mai ales când la aceasta se pretează persoane din zonele de responsabilitate ale bisericii.

Nu, sigur nu cunoaştem foarte bine Scripturile. Avem doar impresia că ştim. Şi plini de mândria neştiinţei, cu minţile înceţoşate de iluzii, căutăm în scrierile sfinte doar povestiri şi profeţii care să ne fie favorabile. Am uitat că iudeii de pe vremuri făceau la fel. Le-a fost de vreun folos? Nu. Dimpotrivă. Când a venit Mesia s-au prezentat cu aroganţă ca fii ai lui Avram (Ioan 8: 33.39), iar pe El L-au acuzat că are drac (Ioan 7: 20, 8:48.52, 10:20) şi au considerat că este mai benefic pentru toată lumea să-L elimine. “Experţii” în Scripturi, prin gestul lor, împlineau profeţia şi nici nu ştiau. Aceasta a fost cea mai dramatică lecţie a istoriei prin intermediul căreia Dumnezeu ne-a arătat cât de distorsionată poate fi realitatea în inima omenească. Este în stare să numească răul bine şi binele rău (Isaia 5:20), să declare lumina întuneric şi să proclame întunericul lumină (Ioan 8: 12-13) şi să-L confunde pe Mesia cu Beelzebul (Matei 10: 25). Şi toate acestea sunt făcute cu sinceritate. Cu credinţa că aşa este bine.  Să ne mai îndoim atunci de vulnerabilitatea noastră în privința cunoașterii adevărurilor din Scripturi?

Este cazul să privim cu mai multă atenţie spre noi înşine. Nu prin prisma rapoartelor şi statisticilor constrânse să spună ce dorim noi să auzim sau să tacă dacă melodia lor este în disonanţă cu visul nostru, ci aşezându-ne în faţa Cuvântului lui Dumnezeu. Fără prejudecăţi. Fără mândrie. Cinstiţi, atenţi, curajoşi şi smeriţi. De-a lungul anilor, în judecata noastră a fost aşezată şi întărită ideea că avem o viaţă spirituală suficient de bună pentru a nu mai fi nevoie de reevaluări şi schimbări. Ne-am comparat mereu cu credincioşi din alte biserici şi, pentru că noi avem ceva ce lor le lipseşte, credem că este destul. Ne este aproape imposibil să concepem că nu suntem mântuiţi. Am privit tot timpul la acel minim necesar cerut la convertire. Ne-am limitat la a păstra starea de “prunc în Christos” (1Corinteni 3:1-2, Evrei 5: 13). Am pierdut din vedere faptul că intrarea în cer va fi posibilă numai pentru aceia care au ajuns “la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos”(Efeseni 4: 13). Evident, o asemenea altitudine spirituală nu se atinge uşor. Şi ea începe cu o atentă şi onestă evaluare a nivelului conoașterii adevărului. Căci necunoașterea este o cale sigură către pierderea mântuirii.

”Și nu știi… ” (Apocalipsa 3: 17)

Oameni ai marilor izbânzi au avut uneori şi eşecuri. N-au fost rău intenţionaţi. Erau doar oameni.
Pur şi simplu au greşit. Şi greşelile au consecinţe.  Dureroase.
Iar nouă ne sunt dezvăluite înfrângerile lor pentru a înţelege că şi în cele mai mari insuccese Dumnezeu rămâne lângă cel ce-şi smereşte inima.
Există o singură primejdie; să fim amăgiţi să ne folosim de greşelile eroilor credinţei pentru a ne legitimiza propriile nedesăvârşiri.
Acele greşeli au fost imortalizate pe paginile Scripturii pentru ca noi să le evităm.
Dar ce facem noi? Aceleaşi greşeli.
Suntem fără scuză. Ei n-au ştiut. N-au avut lumina dată nouă. Dar noi ştim. Noi greşim la lumină.
Şi o asemenea atitudine nu poate duce la cer.
Greşelile celor dinaintea noastră nu este permis să fie şi greşelile noastre.

Contaminare

În turnul temniţei lui Faraon,
purtându-şi povara tăcerii,
în nopţile goale şi grele de nesomn
din încăperile durerii
şi-n zile lungi, ca fără de sfârşit,
un tânăr rob evreu
ţipa în sufletu-i zdrobit:

„- De ce-am ajuns aici?
Cu ce-am greşit?
Copil fiind, am ascultat de tatăl meu.
Mi-am respectat mătuşile şi verişorii
şi argaţii.
Nu mă dădeam’napoi
când lucrul era greu,
doream să fiu iubire şi căldură pentru alţii.

Şi-n zilele robiei
când m-au lovit stăpâni nepăsători şi laşi,
făcându-mi jugul tot mai greu,
am ştiut să port cu mine suferinţa,
să nu răspund la rău cu rău,
să-ndur orice dispreţ,
să nu-mi pătez credinţa.

De ce atunci o soartă’atât de nemiloasă?
De unde m-a ajuns blestemul blestemat?

- Din zilele tihnite de acasă,
când am primit în dar necugetat
o haină ne-nţelept de prea frumoasă;
ţesută din lâna
iubirii dezbinate,
gătită să poarte în ea
ale mândriei ascunse păcate.”

În ceasul când umerii lui Iosif s-au oprit
să poarte simbolul dorinţei de-nălţare,
un înger,
tăcut şi întristat de lungă nechemare,
plângea, şoptind de nimeni auzit:
„- Croiţi după al cerului tipar
şi faceţi din haina pestriţă  ştergar.”

Opreşte-te şi-ascultă puţin, oriunde eşti,
de undeva mai sus de Internet
se-aude şi azi ecoul şoptirii cereşti:
„- De eşti părinte şi ştii ce-i iubirea
nu dărui o haină pestriţă copilului tău.
Prea mare-i preţul, e-n joc nemurirea.
De ce să faci copilului, un asemenea rău?”

Dănuţ Obăgeanu

”(…) Atunci m-a dus la poarta curţii; M-am uitat, şi iată că era o gaură în perete!
Şi mi-a zis: “Fiul omului, ia sapă în perete!” Am săpat în zid, şi iată că era o uşă. (…)”
Ezechiel 8

De șase ani Ezechiel trăia în robie. Două invazii babiloniene – în anul 605 și în anul 597 – au transformat Ierusalimul în cetate vasală. Mii de iudei au fost strămutați în Babilon. Poporul ales experimenta drama eșecului național. Rușinea și durerea înfrângerii apăsau asupra fiecăruia. Mândria unei națiuni, cândva mult onorată de Dumnezeu, era zdrobită de jugul apăsător și amar al cuceritorului păgân. Și fiecare an care trecea peste prinșii de război ai lui Iuda aducea tot mai proeminent, pentru mulți israeliți, gândul resemnării. În fiecare zi erau suflete care încetau să mai spere în miracolul eliberării și întoarcerii. Pentru aceștia Babilonul devenise țara lor. Și-au construit case, și-au căsătorit copiii, au învățat obiceiurile locului. Se integrau în peisajul idolatru al marii cetăți.

Însă erau și iudei care nu renunțaseră la speranță. Asemenea lui Daniel, oamenii aceștia își țineau privirile îndreptate către Ierusalim și rugăciunile lor erau trimise în fiecare zi spre Templul lui Dumnezeu din Cetatea sfântă. Nu puteau primi vești de acasă, dar trăiau cu nădejdea că preoții lor și întreg poporul se roagă zi și noapte ca Dumnezeu să se ridice și să le dea biruința.

În contextul acesta are loc viziunea lui Ezechiel. O descoperire a ceea ce se întâmpla la Ierusalim, în preajma Templului, în curțile Templului și în încăperile Templului. Acolo unde iudeii din robie sperau că se înalță rugăciuni pentru iertare și eliberare. Acolo unde te aștepți ca toate preocupările să fie îmbibate de credință, pocăință și ascultare. Dar imaginea arătată lui Ezechiel dezvăluie cu totul altceva. Și sunt câteva aspecte care ne pot fi pildă pentru aceste zile. Zile de criză. Ce se întâmpla în Templul Domnului în vremurile de criză ale Israelului? Și ce concluzii putem creiona pentru biserica lui Dumnezeu de astăzi?

a)      Criza nu conduce la pocăință.

Tabloul păcatelor care îmbâcseau atmosfera din preajma și din interiorul Templului este aproape inimaginabil. Pare incredibil ca un popor care tocmai a trăit durerea pierderii independenței naționale și care încă se consideră popor al lui Dumnezeu, să fie atât de pătruns de necredință și neascultare. Citind capitolul 8 din Ezechiel – lista urâciunilor care își găsiseră adăpost în clădirea fanion a religiei iudaice – suntem aproape incapabili să înțelegem cum de s-a putut întâmpla așa ceva. Cum poate cineva, cu atâta lejeritate, să păcătuiască în vremuri de criză? Nu ne este dat să știm toată mecanismele  fărădelegii. Dar înțelegem că atunci când sosește criza, ea nu aduce cu sine un context care să determine pocăința. Timpul pocăinței este înainte de criză. Casa nu se construiește în timpul furtunii. Furtuna este testul fiecărei case. Al fiecărui caracter. Iar iudeii din vremea lui Ezechiel sunt cea mai concludentă dovadă că în ceasul crizei fiecare rămâne ceea ce a fost și până atunci.

b)      Păcate la vedere și păcate ascunse.

Ezechiel este purtat în viziune prin toate zonele Casei Domnului. Și peste tot, iudeii – popor și preoți – sunt implicați în activități contrare legii lui Dumnezeu. Idoli și urâciuni. Un Templu contaminat și o țară contaminată. Toate păcatele menționate sunt grave. Sunt atât de mari încât toate pot fi catalogate ca urâciuni.  Și totuși, fără a face o delimitare prin prisma gravității acestora, sunt menționate două categorii de păcate; la vedere și în ascuns.

Este extrem de surprinzător ca, în Casa Domnului, să descoperi păcate la vedere. Acestea sunt păcate pe care nu le mai condamnă nimeni. Sunt acceptate de toată lumea ca stare de normalitate. Doar Duhul Domnului, profetul Domnului și un mic număr de închinători (Ezechiel 9: 4) realizează că aceste atitudini sunt păcătoase. Atât de mult s-a degradat percepția spirituală a iudeului încât a devenit incapabil să mai facă deosebirea între ceea ce este neprihănire și ceea ce este păcat.

Oare orbirea laodiceanismului ar putea să ne plaseze în aceeași situație? Ar putea fi în biserica noastră păcate, la vedere, atât de mari încât cerul să le declare urâciuni iar noi nici să nu le observăm? Și pe aceia, puțini la număr, care încearcă să reașeze la locul ei legea care demască păcatul acceptat, i-ar mai putea crede cineva…? Dacă Ezechiel descrie aici sigilarea din timpul de pe urmă, atunci ar trebui să ne revizuim atent percepția pe care o avem asupra realității.

A doua categorie de păcate este cea a fărădelegii în ascuns. (Ezechiel 8: 8-12) Îngrădit cu un zid, în spatele unei uși închise și învăluit în întuneric. Așa este prezentat păcatul tainic al iudeului acelor zile. Și dramatismul evaluării atinge apogeul când realizăm că toate acestea se desfășurau în odăile Templului lui Dumnezeu. Omul a fost întotdeauna în măsură să iși camufleze păcatele. Și cu cât omul este mai sus pe scara dezvoltării intelectuale, cu atât va reuși mai bine să iși ascundă nelegiuirea. Păcatul ascuns este însă un păcat primejdios.  Păcatul la vedere mai poate fi mustrat și păcătosul poate fi astfel determinat să se ridice și să învingă legăturile fărădelegii. Dar păcatul ascuns este ca un virus care nu apare la analize. Ești declarat sănătos și nimeni nu îți oferă tratamentul care te-ar putea vindeca.

Aceasta a fost criza Ierusalimului, descoperită profetului în viziune. O istorie tristă. Un popor iubit de Dumnezeu, dar anesteziat de păcatul din care nu mai putea ieși, se apropie de ziua judecății și nu poate trece testul sigiliului. Este gata să fie nimicit. Nimeni nu mai poate schimba soarta veșnică a locuitorilor acelui Ierusalim. Putem doar învăța din istoria lor. Să alegem credința, pocăința și ascultarea. Căci numai acestea ne vor oferi stabilitate în relația cu Dumnezeu.

Mâine, o sigilare mult mai mare, într-un context mult mai larg, este gata să fie declanșată. Mâine, o criză ce nu poate fi imaginată își pregătește intrarea pe scena lumii. Mâine, când vor avea loc aceste lucruri, nu va mai fi realizabilă pocăința. Astăzi este încă posibil să acceptăm o examinare spirituală autentică și completă. Ne poate conduce la vindecare. Curând, foarte curând, astăzi va deveni mâine.

Religia de azi?
Cum să o descriem?

Modernism?
Redefinirea adevărului pentru a fi înţeles de lumea contemporană?
Sau necredință și ipocrizie?
Ne declarăm sfinţi. Noi. Şi nu ne preocupă ce spun ceilalţi. Dacă au altă opinie evident sunt greşiţi. Doar adevărul este la noi nu la ei.
Ne ascundem în forme, tradiţii, organizări.
Suntem alunecoşi, înţelepţi în viclenie religioasă. Mai înţelepţi chiar decât Scripturile.
Ne-am modernizat în interpretări şi trăiri.  Am redefinit păcatul pentru a-l putea scuza şi înfăptui. I-am dat o aură de neprihănire.
Credincioşia unui antic Mardoheu este astăzi percepută ca o impardonabilă lipsă de diplomaţie. Fanatism.
Ioan Botezătorul?   Nu a reușit să învețe cum se colaborează eficient, cum să-şi creioneze o imagine pozitivă, cum să câştige de partea sa pe Irod şi pe Irodiada.
Dar noi avem departamente, instruiri, politici de imagine…
Şi nu vrem să fim fanatici.
Suntem prieteni cu Irod. Şi cu Haman. Desigur, în scop misionar. Iar preţul acestei prietenii nu mai contează.
Diplomaţia s-a substituit credincioşiei.
Dar vine o zi a demascării.
Şi a răsplătirii.
Mardoheu şi Ioan Botezătorul vor primi răsplata lor. Şi noi pe a noastră.
Ei pentru credincioşie, noi pentru diplomaţie.
Astăzi este încă ziua alegerii.
Haman sau Mardoheu?

La răscruce

E cald la Susa şi doar o pală de vânt
Aşterne uitarea  pe-al Esterei mormânt.
Sunt obosit de lupta ultimului  ceas
Şi  tineri şi bătrâni nu par să înţeleagă
Că  doar atât, din mii de ani, ne-a mai rămas.

Opreşte-te s-asculţi cum piatra vorbeşte:
Haman, vicleanul, e-ntre noi, trăieşte
în cei ce ştiu să mituiască legea;
cu chipuri zugrăvite de iubire
acoperind şi apărând fărădelegea.

Pustiu la Susa; nu-i nici un pelerin
iertare să-şi ceară prin harul divin.
Nu mai avem păcate de abandonat,
suntem curaţi, nu ducem lipsă de nimic
din ziua când la Dumnezeu  am renunţat.

Ne ţinem doar de forme, credinţa a murit.
Nici nu mai ştim din suluri ce vreme s-a’mplinit.
Avem învăţători mai buni decât Isus;
Scripturile şi Legea Lui s-au demodat,
precepte omeneşti sunt puse mai presus.

Căuta-vom în zadar pe Mardoheu la poartă,
n-avem decât o amăgită oarbă gloată.
Nu ne mai temem de Haman şi de decret,
ne-am ploconit la tot ce ni se spune;
statistici instruite s-ascundă ce e drept.

Se lasă noapte lungă şi grea pe pământ;
…e ultima clipă de-ncheiat legământ.
Un semn se aşează pe cei ce vor muri
şi-a cerului iubire-i pusă
pe inimi zdrobite, ce veşnic vor trăi.

E timpul când minciuna să fie acuzată,
să strige orice sfânt a Legii judecată,
să ai şi tu curajul să intri la ‘mpărat;
demască-ţi teoria şi sfâşie-ţi costumul,
învinge laşitatea, renunţă la păcat.

Dănuț Obăgeanu

”Mă rog ca toți să fie una…” (Ioan 17: 21). Cuvintele citate sunt rostite de însuși Mântuitorul Isus Christos. Unitatea este un ideal divin. Este necesară și benefică pentru ca Biserica să fie puternică și frumoasă moral.  Dar unitatea nu este uniformism. Și până nu vom înțelege diferența am putea trăi într-un interminabil zbucium  de a clădi un vis irealizabil și chiar indezirabil.

Anii totalitarismului politic din spațiul nostru geografic ne-au încarcerat gândirea în utopia uniformei. Planuri unitare. Idealuri comune. Conștiință colectivă. Un singur țel. Toți. Împreună. Unitate. Eram bombardați permanent cu asemenea clișee. Le auzeam, le citeam, ne erau imprimate pe șepci, pe tricourile socialiste, pe colțul de pâine murdară și pe prima pagină a tuturor publicațiilor. Și această politică a gânditorilor comuniști, abilă și asiduă, nu a ocolit biserica. Iar noi am devenit victime ale unui fals ideal. Prea ușor au fost confundate noțiunile. Unitatea în Hristos nu este același lucru cu uniformismul socialist al acelei epoci. Și cel mai grav aspect este că încă nu am reușit să ne eliberăm de lanțurile acelui model de gândire. Ne simțim datori să credem la fel, să gândim la fel, să ne îmbrăcăm în uniformă, să cântăm toți pe o singură voce și apoi să aplaudăm fericiți unitatea bisericii.

De unitate am avea nevoie. De uniformism nu. Dar cum să promovăm unitatea evitând uniformismul? Sunt aspecte ale creștinismului unde credem la fel. Avem același Dumnezeu, apelăm la același Mijlocitor, promovăm aceleași virtuți morale – dragostea, pacea, credința, bucuria, răbdarea, bunătatea, iertarea. Și această listă a aspectelor comune ar putea continua. Avem așadar baza unității Bisericii. Tot ce trebuie să facem este să clădim pe acest fundament. Pericolul vine însă din dorința noastră de a subjuga conștiința celuilalt. Din credința că nu putem fi uniți dacă avem și elemente care ne deosebesc. Și mai este un factor. Suntem născuți purtând în noi păcatul dorinței de supremație. O biserică vrea să o cucerească pe cealaltă. Un teolog dorește ca teologia lui să învingă teologia celuilalt. Chiar simplul enoriaș își propune să îi aducă pe toți ceilalți închinători la felul lui de a înțelege realitățile spirituale. Fiecare vrea să fie liber dar în același timp construiește zidul închisorii pentru libertatea celuilalt. Iar toate acestea sunt realizate în numele unității. Să fim toți la fel. Să nu fie atâtea religii, atâtea crezuri, atâtea confesiuni.

Unii dintre noi suntem gata să urmăm visul unității acceptând uniformismul propus și uneori impus de altcineva. De dragul păcii colective ne ignorăm conștiința, ne ucidem visele, ne așezăm cuminți și resemnați pe băncile bisericii globale. Nu mai gândim, nu mai căutăm, nu mai rostim adevărul propriei descoperiri. Din dragoste pentru unitate. Din dorința de a nu distruge ceea ce presupunem a fi unitatea riscăm să pierdem toate celelalte valori ale spiritului.

Societatea politică a trăit durerea unei revoluții pentru a se elibera de totalitarism și de uniformism. Poate nu a ajuns să se elibereze pe deplin dar a plecat spre țintă. Drama bisericii noastre derivă din faptul că ceea ce ne devenise prea limpede că este greșit în lumea politică am socotit că este bun și necesar în viața religioasă. Astfel că revoluția s-a oprit la ușa bisericii. A adus libertatea până pe treptele catedralei. Și acolo s-a oprit.

Prețul libertății politice a fost plătit cu sânge. Cu sângele fiilor noștri. Și prețul libertății religioase a fost plătit. Tot cu sânge. Și tot cu sângele unui Fiu. Cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Avem neapărată nevoie să învățăm ce înseamnă și cât de importantă este libertatea de conștiință a fiecăruia. Și trebuie să o acordăm celui de lângă noi. Am uitat că, de-a lungul istoriei, biserica și-a prigonit membrii ei. Adevărul fără iubire naște persecuția. Uniformismul ucide vieți, nu doar conștiințe. Diferențele în înțelegerea Cuvântului trebuie acceptate. Conștiința trebuie să fie liberă.

Gândirea liberă va aduce imediat percepții diferite. Educația anterioară, prejudecățile, potențialul, contextul cultural, experiența spirituală personală sunt factori care conduc la concluzii diferite pe cercetătorii religiei. Așa a fost de la începutul bisericii (vezi Romani 14). Nu poate fi altfel. De aceea cel ce înțelege într-un fel, să nu judece și să nu disprețuiacă pe cel ce înțelege altfel. Să fim smeriți și să arătăm respect pentru credința celuilalt. Și mai ales să nu manifestăm atitudini prigonitoare. Există însă două mari pericole: conștiința majorității și conștiința conducătorilor.

Când suntem parte dintr-o majoritate teologică să ne gândim că putem fi în primejdia de a ne face conştiinţă pentru alţii. Unitatea pe care o propovăduim poate ascunde dorința de a anihila minoritatea care înțelege altfel dimensiunile spirituale. Aceasta înseamnă a trece limita a ceea ce este drept. Iar  când responsabilitățile încredințate ne plasează în rândurile conducătorilor să ne scriem undeva pe peretele din fața biroului, pentru ca nu cumva să uităm, că Dumnezeu nu dorește să ne erijăm în conștiință pentru alții. Este timpul ca și Biserica să accepte revoluția.

Să fie eliberată libertatea! Pentru aceasta a murit Isus Christos.

Este posibil ca idolatria să fie prezentă în creștinismul modern? Distanţa istorică până la vremurile când oamenii se închinau idolilor este atât de mare încât ne considerăm în afara oricărui pericol în ceea ce privește riscul de a ne închina și astăzi unor idoli. Suntem superiori omului din antichitate. Prea puternici pentru a fi vulnerabili acestui  gen de ispită. Nu am putea fi tentați să ne construim idoli de piatră sau de lemn, nici de aramă, argint sau aur. Nu suntem preocupați să fabricăm chipuri de animale sau de îngeri și apoi să le atribuim puteri divine și să ne aruncăm cu fețele la pământ înaintea acestora. O asemenea idolatrie are slabe șanse să fie acceptată în bisericile Uniunii Europene.

Și totuși există idoli și în creștinismul de astăzi. Mulți. Diverși. Bine așezați în peisajul religios al închinătorului acestor zile. Și puternici. Probabil mult mai puternici decât bănuim. Par diferiți de idolii antichității. Dar sunt la fel. Poartă doar alte straie. Moderne. Acceptabile social și cultural. De aici și amăgirea. Și disponibilitatea de fi idolatri fără ca măcar să înțelegem că suntem așa.

Trei tipuri de idolatrie domină viața religioasă la începutul mileniului trei. Diferă doar în formă. În esență sunt la fel. Au același rol. Să ne stăpânească. Să ne controleze. Să ne îndrume, blând sau sever, pe calea lor. Și noi acceptăm. Ne supunem. Ne convine. De ce? Pentru că sunt idolii noștri. Noi i-am plăsmuit, noi i-am întronat; noi le-am dat formă și putere. Noi le-am spus ce să spună și ce să facă. Și ei iși joacă rolul. În fiecare zi. În fiecare suflet. Și rolul lor este să ne separe de Dumnezeu. De adevăratul Dumnezeu.

1. Un Dumnezeu creat de om

Ne imaginăm. Ne înjghebăm un dumnezeu în mintea noastră. Mai puternic sau mai slab. Mai prietenos sau mai ostil. Mai aproape de noi sau mai distant. Depinde de imaginația fiecăruia. Și câte minți, atâția dumnezei. Fiecare cu al lui. Nu știm nimic sau aproape nimic despre adevăratul Dumnezeu. Pentru că nu am citit Scripturile. Singura sursă prin care Dumnezeu ni se prezintă. Și ne închinăm dumnezeului pe care mintea noastră l-a conceput. Aceasta este idolatrie.

2. Omul în locul lui Dumnezeu

Omul închinându-se altui om. Pare puternic omul secolului XXI. Dar nu este. Și în slăbiciunea lui acceptă cu multă ușurință ca un alt om să-i fie dumnezeu. Faraonii zei nu au încetat să existe. Sunt aici. Lângă noi. Pregătiți să ne scrie rolul pentru piesa acestei vieți și pentru viața viitoare. Și noi îi lăsăm, îi chemăm chiar, să ne formeze conștiințele făcându-le să corespundă vrerii lor. Și aceasta este idolatrie.

3. Biserica în locul lui Dumnezeu.

Poate cel mai prezent și cel mai puternic idol. Care biserică? A mea. Nu voi idolatriza altă biserică. Nu. Sigur nu. Dar biserica mea… Ea spune întotdeauna adevărul, tot adevărul și numai adevărul. O voi urma, o voi asculta, o voi lăsa să imi spună ce este bine și ce nu, ce să fac și ce să nu fac, ce să cred și ce să nu cred. Scripturile…? Nu mai contează. Biserica mea este mai presus. Aceasta este o mare idolatrie.

Soluția? Să ne demascăm idolii. Să le evaluăm puterea cu care ne stăpânesc și ne recunoaștem vulnerabilitatea în fața lor. Apoi să sperăm că vom avea puterea morală de a renunța la ei.

O concluzie? M-am născut și am crescut în mijlocul unor astfel de idolatrii. Într-o zi am decis ca dacă tot mă închin, să nu mă închin unor idoli. Am luat Scripturile și am început să caut. Să Îl cunosc pe El. Singurul și adevăratul Dumnezeu. Pot să spun două lucruri.
Nu este ușor.
Merită.

E iarnă
în sufletu-mi de patimi îngheţat
şi doar un vis,
din când în când, mă mai întoarce
la Soarele de mult uitat.

Nici nu mai ştiu de ce trăiesc,
de ce mă rog în fiecare zi,
de ce postesc;
orfanului din colţul străzii mele,
nu pot să-i spun că îl iubesc.

Dănuț Obăgeanu