Dumnezeu – un necunoscut

“Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod 20: 3) 

1. Dumnezeul lumii secularizate: o piesă de muzeu

Omul modern nu mai crede în existenţa lui Dumnezeu. Acceptă Biserica şi tot ceea ce se întâmplă acolo doar ca pe o parte a culturii. Credința este încadrată, în procesul istoric al dezvoltării umane, undeva în zona naivității și a superstițiilor. Este o exprimare a neputinței omului lipsit de cunoaștere. Dumnezeu este doar o icoană, un mit ancestral, o plăsmuire a minţii omului antic, speriat de forţele naturii pe care nu le putea înţelege.

Biserica este lăsată să existe pentru a linişti superstiţiile cetățeanului încă neatins de beneficiile cunoașterii științifice, dar știința (cu toate teoriile ei) este în plină dezvoltare și, folosindu-se cu succes de viteza internetului, ajunge în fiecare cătun, în fiecare colibă. Valorile morale tradiționale sunt anulate. Omul este încurajat să se bucure de viață, fără să îi fie teamă de o judecată divină ulterioară. Dumnezeu este declarat inexistent. Bisericile monument sunt multe (semn că avem preocuparea de a ne conserva amintirea trecutului) dar sunt goale (semn că omul de astăzi s-a eliberat de epoca întunericului neștiinței). Pe zi ce trece, bisericile se constituie tot mai mult doar în obiective turistice. Muzee ale trecutului.

Guvernanţii lumii încă declarate creştine jură cu mâna pe Biblie, dar nu o deschid pentru a conduce societatea după criteriile stabilite acolo. Biblia lor este doar o piesă de mobilier. Și jurământul lor este dor un rit uscat, golit de orice responsabilitate morală. Dumnezeu, dacă există, este complet necunoscut, în zona tot mai extinsă a lumii secularizate.

2. Dumnezeul bisericilor tradiţionale: un fel de Pinochio

Omul și păpușa de lemn pe care acesta și-o constuiește. Povestea lui Pinochio este o bună ilustrare a dorinței omului de fi creator. El, omul, este cel care modelează păpușa; apoi tot el este cel care îi dă viață.

Zeii antichităţii erau construiţi de oameni, după ideile şi imaginaţia oamenilor de atunci. Din piatră, lemn, pământ etc. Deși ar putea părea surprinzător, Dumnezeul bisericilor de astăzi are aceleaşi caracteristici. Este un Dumnezeu imaginat de om. Nu este făcut din piatră sau lemn ci din ideologiile, din filozofia și din prezumțiile omului de acum.  Bisericile au un rol major în acest proces al modelării imaginii și a caracteristicilor divinității. În funcție de învățăturile acestora, fiecare enoriaș este determinat să îi dea Dumnezeului lui o anumită configurație.

Ca atare, sunt credincioși care consideră că Dumnezeu a pregătit un iad cu chinuri ce nu vor înceta niciodată, pentru aceia care, timp de câţiva ani, nu L-au ascultat îndeajuns. Pentru mulţi, El este atât de aspru încât este necesară intervenţia Mântuitorului, a îngerilor, a Fecioarei Maria, a sfinţilor vii şi morţi şi a preoţilor pentru a-L determina să îi ierte pe păcătoşi.

Este acesta adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul Scripturii? Sau este dumnezeul bisericilor? Un dumnezeu importat din filozofia păgână, din gândurile unor minţi invadate de păcat, din trăsăturile de caracter ale Diavolului şi din speculaţiile unor teologi născuţi în întunericul superstiţiilor şi crescuţi în noaptea ştiinţei fără cunoaştere. Un dumnezeu capcană, o iluzie fabricată pentru toţi aceia care se mulţumesc să aibă o religie de convenienţă, o credinţă moştenită de la părinţi, o viaţă spirituală de complezenţă.

Un asemenea Dumnezeu poate mântui?

3. După reformă – politeism modern sau confuzie?

Oare în bisericile protestante și neo protestante cum stau lucrurile? Am reuşit noi să ne debarasăm de toate concepţiile greşite despre divinitate? Suntem noi preocupaţi cu adevărat să Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum Îl descoperă revelaţia sau ne mulţumim cu dumnezeul moştenit de la părinţii noștri? Ar fi posibil oare ca Dumnezeul revelaţiei şi dumnezeul cunoscut de noi să fie persoane diferite. În mod sigur nu putem vorbi de o uniformitate în cunoaşterea lui Dumnezeu. Ceea ce frapează însă este confuzia şi contradicţia care domneşte printre noi cu privire la percepţia divinităţii.

Unii, în special cei de vârstă înaintată (dar nu numai), consideră că, în închinarea publică, chiar dacă este caniculă și te sufoci de căldură, Dumnezeu îţi pretinde să te înfăţişezi înaintea Lui îmbrăcat cu haină, dacă se poate neagră, şi înfăşurat la gât cu cravată, să fi tuns regulamentar, să nu zâmbești și să nu cumva să te rogi altfel decât pe genunchi. Dar în faţa aceluiaşi Dumnezeu, în închinarea personală, poţi să te prezinţi nebărbierit, nespălat, nepieptănat şi în izmene. Ciudate percepții… Are închinătorul de tipul acesta doi dumnezei sau este o mare confuzie în perceperea divinității. Și nu este nici o ironie în ceea ce spun. Este realitate. Constatată în ani de pastorație, în diferite locuri din țară.

Pentru alţii, de regulă tineri, Dumnezeu pare să semene cu un vecin de apartament de aceeaşi vârstă cu tine, în faţa căruia, în închinarea publică, poţi să stai cu spatele, mestecând gumă și butonând telefonul mobil, iar închinarea personală o poţi rezuma la o formă prescurtată a rugăciunii “Tatăl nostru” (amestecată cu amintiri din filmul de la miezul nopţii), rostită în timp ce treci prin hol, între baie și dormitor. Și unii din tinerii aceştia sunt crescuți în familii de credincioși. Au învăţat să-L cunoască pe Dumnezeu de la părinţii lor. Oare ce înțelegere despre Dumnezeu au părinţii lor?

Evident, descrierile anterioare reprezintă două posibile extreme în ceea ce priveşte percepţia lui Dumnezeu şi probabil că numărul celor ce se găsesc chiar în această situaţie este destul de mic. Totuşi există o probabilitate mult mai mare ca doar puţini dintre noi să se închine cu adevărat Dumnezeului descoperit de revelaţie. Nenorocirea este că nici nu ştim. Şi dacă dăm crezare (şi aşa ar trebui) descrierii pe care ne-o face Dumnezeu (Apocalipsa 3:17), atunci nici nu ştim că nu ştim.

Am putea fi mântuiţi în aceste condiţii? Nu, deoarece este o încălcare directă a legii divine. Prima poruncă, atunci când spune: “Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, nu ne avertizează că ar exista cu adevărat alte divinităţi ci ne atrage atenţia la înclinaţia omului de a-şi imagina un dumnezeu. Un dumnezeu după inima lui, o plăsmuire a neantului minţii lui. Aşa au apărut toţi zeii antichităţii. Cum stau lucrurile în prezent? Există o singură diferenţă: în trecut oamenii şi-au zugrăvit zeii într-o multitudine de forme şi fiecărei forme i-au dat un nume. Astăzi ne imaginăm divinitatea în cel puţin tot atâtea forme dar fiecărei forme îi dăm acelaşi nume: Dumnezeu. În asemenea condiţii puterea de amăgire, în ceea ce privește încălcarea primei porunci din Decalog, este devastatoare.

4. Dumnezeul Scripturii – un Dumnezeu necunoscut care trebuie descoperit.

Analizarea atentă a Scripturii este astăzi singura posibilitate de a-L descoperi pe Dumnezeu. Este adevărat că şi natura vorbeşte despre Creatorul ei dar efectele păcatului, prezente în întreg mediul înconjurător, distorsionează imaginea lui Dumnezeu. De aceea doar Cuvântul scris este în măsură să ofere o descriere corectă a divinităţii.

Există însă o condiţie: să beneficiem de ajutorul Duhului Sfânt. Altfel vom citi dar nu vom înţelege mai nimic. Şi vom obţine acest sprijin, al Duhului, doar dacă abordăm Scriptura cu onestitate morală, fiind preocupaţi să respectăm cuvintele Celui Prea Sfânt. Dumnezeu nu se lasă examinat asemenea unui exponat arheologic. El este Suveranul Universului şi apropierea de El trebuie să fie făcută ţinând cont de acest atribut (Isaia 6: 1-3). În acelaşi timp Dumnezeu examinează şi seriozitatea căutărilor noastre. Şi declară că: “Mă voi lăsa să fiu găsit de voi… dacă Mă veţi căuta cu toată inima.” (Ier. 29: 14,13)

O asemenea cercetare va conduce la credinţă. Căci: “…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10: 17) Credinţa va determina ascultarea, “fapta” (vezi 2Petru: 1: 5-7). Iar ascultarea ne va aşeza într-o altă postură faţă de Dumnezeu – aceea de fii ai Săi. Şi aici vorbim de un alt nivel al cunoaşterii – cunoaşterea experimentală.

Studiul efectuat corect ne oferă o cunoaştere teoretică, intelectuală, a lui Dumnezeu, prin descoperirea frumuseţii şi justeţii cererilor Sale (Deuteronom 4: 8). Această cunoaştere dezvoltă suportul intelectual necesar ascultării – căci Dumnezeu nu cere o supunere oarbă. Şi ascultarea ne aşează alături de Dumnezeu, devenind parte a familiei Lui. În acest moment se dezvoltă o cunoaştere mult mai înaltă, așa cum am numit-o deja, cunoaşterea experimentată. Această cunoaştere este lucrul cel mai important; când este obţinută ea dă garanţia mântuirii (Ieremia 9: 23-24, Ioan 17: 3). Ajungând la această cunoaştere vom putea spune şi noi, asemenea lui Iov: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.” Iov 42: 5

Cercetarea atentă și onestă a Scripturilor duce la o cunoaşterea teoretică. Ascultarea prin credința care vine din dragoste determină cunoaşterea experimentată. Atunci, doar atunci, putem ști că suntem ascultători ai primei porunci din Lege. Și dacă începutul este bun, atunci și celelalte porunci vor putea fi înțelese și respectate. Dar daca eșuăm la prima poruncă… ceea ce urmează este o mare incertitudine. De aceea:

“Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El se iveşte ca zorile dimineţei, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6:3)