Mântuirea prin apartenența la biserică

Când cineva se convertește (cu adevărat) are multe privilegii. Parteneriat cu Dumnezeu. Ce avantaj, mai mare ca acesta, ar putea obține cineva? Nu există. De aceea convertirea ne plasează în poziția de favorizați. Această situaţie nu trebuie să ne îngâmfe. Nu este meritul nostru, este oferta lui Dumnezeu. Desigur, privilegiile multe aduc şi multe responsabilităţi. Însă dincolo de legătura cu Dumnezeu, convertirea mai este asociată cu ceva. Cu biserica. Cu acea biserică unde are loc experiența convertirii. Și această asociere, cu biserica, s-ar putea să implice un risc, un mare risc. Riscul de a considera că eşti mântuit prin apartenenţa la acea biserică.

Concepţia în discuţie există în aproape orice grupare religioasă. Și cred că este cel mai puternic dezvoltată în creştinismul tradiţional unde părăsirea bisericii este incriminată ca păcat de neiertat. De aici nu este decât un singur pas până la a pune semnul egalităţii între calitatea de membru al bisericii şi cea de mântuit. Şi cu cât suntem mai convinşi că biserica din care facem parte este biserica lui Dumnezeu (a fost dezvoltat conceptul bisericii adevărate), cu atât este mai mare pericolul de a crede că pentru a fi mântuiţi, această apartenenţă este suficientă.

Simţământul mântuirii prin apartenenţa la poporul ales este ilustrat foarte bine în parabola bogatului nemilostiv (Luca 16: 19-31). Toată încrederea bogatului era pusă în descendenţa sa din Avraam. El nu se roagă lui Dumnezeu, ci lui Avraam: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine…”(v. 24). Prin această pildă iudeii erau atenționați de Iisus să ia aminte la eroarea pe care o dezvoltaseră în teologia lor. Deși ei considerau că ascultă de Dumnezeu (însă s-a dovedit că ascultarea lor era determinată de obiceiuri și datini omenești, nu de Scripturi), principalul lor argument în ceea ce privește obținerea mântuirii era totuși altul – descendența din  Avraam. ”Noi suntem sămânța lui Avraam…” (Ioan 8: 33). Acestea erau cuvintele lor. Aceasta era convingerea lor. Iisus Christos a căutat să le corecteze greşeala, dar încercările Sale s-au dovedit zadarnice. Încrederea pe care o dezvoltaseră iudeii, că sunt mântuiţi deoarece aparţin poporului ales, a fost atât de puternică, încât nici chiar Iisus nu a mai putut să-i ajute. Şi acesta trebuie să fie un avertisment extrem de serios pentru noi. Greșeala iudeilor este repetabilă în bisericile de astăzi. În toate bisericile.

Creștinismul nu a reușit să evite eroarea iudeilor. Nu au reușit nici încercările care au determinat reforme și migrări spre noi biserici creștine. Mântuirea este percepută ca rezultat al apartenenței la biserică. Cu mențiunea că fiecare se referă la biserica lui. Aproape exclusiv. Se schimbă oare percepţia mântuirii, pe care o are un ortodox de exemplu, când migrează către o biserică neo-protestantă? Lui i se cere să-şi părăsească biserica părinţilor săi, spunându-i-se că nu poate fi mântuit acolo. Acolo.  Aici se conturează eroarea. Este învățat că pentru obținerea mântuirii este necesar să devină enoriaș al altei biserici. În felul acesta este foarte uşor ca proaspătul botezat să considere că apartenenţa la nouă biserică este elementul care îi va conferi mântuirea. Așadar, convertitul își păstrează concepția cu privire la mântuire. Mântuirea prin apartenența la biserică. Ceea ce a schimbat a fost doar biserica.

Pe de altă parte, bisericile protestante și neo-protestante înțeleg destul de bine că mântuirea nu este posibilă fără jertfa lui Iisus Christos. Dar nici nu se pot desprinde de importanța atribuită apartenenței la biserică. Astfel că ajungem la o concepție duală a mântuirii – prin Iisus Christos şi prin apartenenţa la biserica adevărată. Nu reușim să acceptăm că mântuirea este numai prin Iisus Christos. Pare că uităm ”… căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4: 12). Da, credem că Iisus Christos mântuieşte, dar numai în biserică. În biserica adevărată. Astfel, mai mult sau mai puțin conștient, biserica este aşezată pe aceeaşi înălţime cu Fiul lui Dumnezeu. Şi, poate fără să ne dăm seama, facem primul pas către lepădarea lui Isus Christos. Căci, atunci când aşezăm biserica lângă Iisus, vom sfârşi înălţând biserica mai presus de Iisus.

Dacă începem să ne bizuim, pentru mântuire, pe Isus Christos împreună cu biserica, vom termina, aproape sigur, agăţaţi cu încrâncenare de biserică fără Iisus. Exemplele celor dinaintea noastră – Israelul antic și bisericile tradiționale – ne sunt mărturii incontestabile. Și dacă li s-a întâmplat lor…

Care sunt semnele unei atitudini de felul acesta? Cum ne putem da seama dacă suntem tributari, mai mult sau mai puțin, concepției mântuirii prin apartenența la biserică?  De regulă, de cele mai multe ori, o asemenea concepție conduce la exclusivism religios, la formalism și – cel mai grav aspect – la absența creșterii spirituale. Și totuși, deși simptomele menționate ar trebui să fie vizibile și să ne dea de gândit, nu ne dăm seama de situația în care suntem. Pentru că lipsa creșterii spirituale este compensată de formalismul religios (uneori absurd și ridicol) iar exclusivismul religios este reconfigurat pentru a-l considera ca despărțire de lume.

Și ca o încununare a rătăcirii, cei ce sunt adepții mântuirii prin apartenența la biserică vor dezvolta un misionarism eclesiocentric. Biserica, nu Christos, este partea centrală a mesajului unei evanghlii schilodite de dorința omului de a fi ca Dumnezeu. Căci, simplificând până la cea mai mică unitate, biserica sunt eu, omul. Omul răzvrătit orânduirilor divine, omul care vrea a se mântui pe sine, omul care se ridică (sau cel puțin asta își dorește) mai presus de semenii săi.

Dar mântuirea nu se obține în felul acesta. Mântuirea este darul lui Dumnezeu. Și numai cei ce trec testul ascultării și al caracterului, numai aceia o vor primi.